În urmă cu șapte ani, liderii africani s-au angajat să își concentreze eforturile pentru a pune capăt conflictelor armate. Pe măsură ce s-au împlinit 50 de ani de la fondarea Uniunii Africane, ei au promis să asigure o pace durabilă pe continent. Aceștia s-au angajat să nu transmită povara conflictelor pentru generația următoare de africani.

Promisiunea a fost urmată de adoptarea, în 2016, a unei declarații comune (Lusaka Road Map) pentru a pune capăt conflictelor până în 2020. Documentul a subliniat 54 de pași practici care trebuiau făcuți. S-au concentrat pe probleme politice, economice, sociale, de mediu și juridice. Au variat de la finanțarea African Standby Force (forțe africane de menținere a păcii) pentru desfășurare, până la oprirea rebelilor și insurgenților și a susținătorilor lor de a avea acces la armament. Alte etape au vizat lupta împotriva traficului de persoane, corupției și fluxurilor financiare ilicite.

La momentul declarației, Africa avea un număr foarte mare de de conflicte armate pe teritoriul său. Actori statali și non-statali au purtat aproximativ 630 de conflicte armate între 1990 și 2015. Conflictele orchestrate de actori non-statali au reprezentat peste 75% din conflictele la nivel global.

Eforturile de a reduce nivelul conflictelor armate au fost ineficiente, lucru care se reflectă în creșterea numărului și victimelor războaielor pe teritoriile africane de la momentul semnării Lusaka Road Map, în 2016.

Unul dintre motivele eșecului a fost acela că obiectivul pentru 2020 era prea ambițios, având în vedere numărul de conflicte pe continent. Al doilea motiv este faptul că multe dintre acestea sunt interne, cauzate de nemulțumirile pe care cetățenii le au față de guvernele lor. Această dinamică internă pare să fi fost ignorată de la bun început.

Pentru a face un pas înainte, Uniunea Africană trebuie să recunoască eșecul și să proiecteze și să implementeze soluții pentru conflicte care să fie conforme cu necesitatea protejării drepturilor omului. Organismul continental ar trebui să fie împuternicit să acționeze împotriva oricărei părți care încalcă valorile de bază centrate pe demnitatea umană.

„Punctele fierbinți” ale conflictelor armate din Africa

Conflictele proeminente ale actorilor non-statali includ insurgențele separatiste și jihadiste ale tuaregilor în Mali, Boko Haram în nordul Nigeriei, insurgențele jihadiste și ale milițiilor din Burkina Faso, al-Shabaab în Somalia și războiul interetnic din Republica Centrafricană.

Cele mai „fierbinți” războaie civile sunt cele din Libia, Sudanul de Sud și cel purtat de separatiștii anglofoni Ambazonia din Camerun.

Deși sunt interne, majoritatea acestor conflicte tind să aibă caracteristici transfrontaliere, amenințând, astfel, stabilitatea regională și interstatală. De exemplu, al-Shabaab din Somalia exploatează granițele slab securizate pentru a efectua atacuri în Kenya.

Forme fără fond în mecanismele de (re)stabilire și menținere a păcii

Uniunea Africană a pus mult accent pe promovarea păcii, securității și stabilității în Africa, cel puțin la nivel declarativ, inclusiv în „Agenda 2063” – document strategic de dezvoltare sustenabilă adoptat în 2015.

Dar pacea și securitatea continuă să ocolească continentul. Unele conflicte au făcut furori timp de zeci de ani. Printre acestea se numără lupta în Sahara de Vest, conflictul în regiunea Magreb, unde este prezentă și Al-Qaeda, războiul civil din Somalia, disputa dintre Forțele Democrate Aliate și Armata de Rezistență în Uganda și Republica Democrat Congo. din Magrebul Islamic

În urmă cu 18 ani, Uniunea Africană și-a schimbat Actul constitutiv, permițându-i să intervină în afacerile interne ale statelor membre. Cu toate acestea, a fost reticentă în acest sens. De exemplu, Uniunea este absentă în mod evident din Camerun și Libia, unde conflictele sângeroase au escaladat. A existat și o excepție notabilă: refuzul organizației de a susține lovitura de stat din Sudan și suspendarea aderării țării în iunie 2019.

Dar acest lucru a evidențiat dublele standarde cu care Uniunea Africană operează. Organizația a sprijinit tacit răsturnările de regim din Egipt, în 2013 și Zimbabwe, în 2017.

Deși a suspendat Egiptul după lovitura de stat condusă de Abdel Fattah El-Sisi, administrația de la Cairo și-a refăcut calitatea de membru în 2014 și a continuat să-l facă pe El-Sisi președinte al Uniunii prin rotație în 2019. Acest lucru a fost în totală contradicție cu propriile reguli ale organizației.

De asemenea, organizația nu a suspendat niciodată Zimbabwe pentru lovitura de stat care a pus capăt conducerii despotice a lui Robert Mugabe. Nici nu s-a pronunțat împotriva generalului Constantino Chiwenga, liderul loviturii de stat.

Un alt exemplu al unui eșec dezastruos este Libia, unde Uniunea Africană a fost nevoită să se retragă în timp violențele escaladează și actori externi par să domine teatrul de operații – Turcia, Egipt, Rusia, Emiratele Arabe Unite.

Țările africane câștigă economic din găzduirea bazelor militare străine. Djibouti, de exemplu, câștigă aproximativ 63 de milioane de dolari anual din SUA și 20 de milioane de dolari anual din China, prin închirierea unor părți ale teritoriului său pentru baze militare străine.

Actorii străini se stabilesc în Africa pentru a-și proteja interesele economice, dar și din motive strategice. Djibouti, de exemplu, este aproape de Orientul Mijlociu și de Marea Roșie.

Ce rămâne de făcut?

Uniunea Africană ar trebui să își revizuiască actul constitutiv pentru a aborda principiile care îi limitează capacitatea de a interveni în conflictele de pe teritoriile statelor membre. Acest lucru va stabili direcția elaborării legislației, politicilor, instituțiilor și mecanismelor pentru stabilitatea pe termen lung în astfel de țări.

După aceasta, organizația ar trebui să lucreze prin comunități economice regionale pentru a pune capăt conflictelor. Cele opt regiuni ale sale recunoscute ar trebui să imite succesele Comunității Economice a Statelor din Africa de Vest.

Ocazional, blocul regional vest-african oferă avertizări timpurii cu privire la conflictele în teritoriile statelor membre. De asemenea, a oferit sprijin militar și a ajutat la reforma sectorului de securitate din Sierra Leone, Gambia și Liberia. În plus, a ajutat și la reconstrucția post-conflict în aceste țări.

Nu în ultimul rând, problema privind prezența forțelor militare străine ar trebui să își găsească o soluție. Aici, din păcate, Uniunea Africană nu are niciun control, deoarece în astfel de situații sunt încheiate acorduri bilaterale între statele africane și puterile străine, iar totul depinde de voința liderilor naționali.

Sursă foto: pasbanan.com

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *